Într-o dimineaţă ploioasă a trecutului noiembrie, fiindu-mi imposibil să ies la plimbare ca snobii lui Proust sau ca pensionarii lui John Steinbeck, am învârtit la întâmplare scala aparatului de radio şi-am dat peste o piesă indie-rock-hip-hop, interpretată cu zvâc punk şi gingăşie brit-pop de un cântăreţ ce-şi spune Yungblud. Nu-l ştiam, că nu pot fi la curent cu tot ce se cântă în lume. Auzind numele, mi-am închipuit că se scrie Youngblood şi l-am căutat pe internet. Degeaba. Abia când am adăugat titlul piesei, Lowlife, am ajuns la videoclipul care m-a relaxat şi m-a distrat de parcă aş fi un copil tembel. Asta şi sunt, probabil, în cotloanele sufletului, deşi n-am apucăturile, nici curiozităţile, nici plăcerile întrezărite în gestica şi acţiunile bătrânului cu barbă albă din clip, veteran al epocii de glorie a rockului. Puteam trece nonşalant peste năbădăioasa realizare audio-video, care a cules în vreo patru luni de la premieră aproape un milion şi jumătate de vizionări. Dar de la întâia ochire mi-au atras atenţia multiple referinţe la figuri stilistice ale genului pop-rock, o rescriere postmodernistă a momentelor definitorii din istoria cunoscută, pastişe ale secvenţelor ilustre (cum ar fi corul în uniforme şcolare), ironia bine strunită a versurilor şi a jocului actoricesc, vestimentaţia cu trimitere directă la emblematicul chitarist al trupei AC/DC, Angus Young, decorurile şi graffitiurile în manieră punk-rap. Cât despre ritm şi melodie... O simplitate cuceritoare, orchestrată cu măiestrie peste aparenta lipsă de bun-simţ, reţetă verificată în marile hituri ale rock and roll-ului.

Aud câteodată afirmaţii pompoase că o piesă, un album rock ar fi, vezi bine, „de bun gust”. E penibil şi hilar. Alegaţiile astea vizează conserve de muzică uşoară pentru consumatori care în intimitate se visează altceva decât sunt. Rockul e dirty shit (sau sheet!), ori nu e rock. Observaţia aparţine punkerului Glenn Matlock, basist în trupa Sex Pistols, înlăturat din apariţiile pe scenă pentru că nu se îmbrăca şi nu se comporta aşa cum impunea managerul Malcolm McLaren. Prezent în studiouri şi-n spectacole come-back scutite de grija banilor, Matlock a editat discul Who’s he think he is when he’s at home? (1996), un reproş nonviolent, dar sec, la ipocrizia claselor care, nu numai în Marea Britanie, se pretind superioare, dar se dedau la josnicii. Yungblud procedează la fel, cel puţin în albumele pe care am reuşit să le ascult până acum. Atitudinea lui este mai mult decât repetarea (sau parodierea) unei strategii de succes: este pur şi simplu „sânge proaspăt”, ca să reiau afirmaţia bluesmanului B.B. King, la prima întâlnire pe scenă cu chitaristul Stevie Ray Vaughan, prin 1983. Cât o să ţină prospeţimea lui Yungblud, rămâne de văzut. Pentru că şi el poate ilustra sentinţa despre curentul punk, emisă de nemuritorul Keith Richards: „N-are stamină!”

Asta nu s-ar zice despre „mumiile” Rolling Stones, nu-i aşa? Noul lor album, Hackney Diamonds (2023, Universal Music), a urcat instantaneu pe primele locuri ale topurilor din toată lumea, deşi nu aduce nimic nou ca sonoritate sau tematică. Videoclipul de lansare, Angry, a trecut de 23 de milioane de vizionări în două luni, cu toate că nu excelează nici măcar prin frumuseţea figurantei plătite să-şi exhibe formele pe bancheta din spate a decapotabilei standard. Unii suspectează amestecul entităţii AI (inteligenţă artificială) în realizarea clipului. Pesemne că n-au ştiinţă despre modalităţile SFX de prelucrare a imaginii filmate, unde performanţa ţine doar de viteza de lucru, nu de concepţia artistică. Secvenţe adunate din concertele anterioare ale trupei au fost disecate cu grijă, retuşate şi mixate la fracţiune de secundă de echipe specializate. Realizări asemănătoare se produc de mult. Succesul actual denotă valabilitatea metodei. Sau ignoranţa privitorilor.

Cazul Rolling Stones este reprezentativ pentru industria distracţiilor şi merită studiat. Nu aici, fireşte. De altfel, au fost scrise destule cărţi despre notoria trupă ce pare să fie perenă precum arbustul Erythroxylon coca, binecunoscut populaţiei din America de Sud, cu prisosinţă de prin Columbia, Peru şi Bolivia. Pornită ca element distrugător al civilizaţiei vestice (al societăţii anglo-saxone, în particular), trupa care şi-a luat numele după un cântec al bluesmanului Muddy Waters (şi a recunoscut asta cu fairplay), trecută prin toate cercurile infernului şi urcând toate cinurile societăţii burgheze contemporane, a ajuns azi reprezentativă pentru cinismul mondial. Multimilionari, membrii ei sunt invitaţi la dineuri prezidenţiale, festivităţi mondene, se complac în situaţii ridicole, cheltuiesc aiurea etc. Sunt o maşinărie de făcut bani. Muzica lor, aceeaşi de 60 de ani, nu mai deranjează nici ideologia political correctness. În fapt, se poate spune că Rolling Stones sunt cea mai mare cacealma rock and roll.

Însă englezii, copoi bătrâni, au pofte veşnic tinere!